Reeducarea “omului recent” într-un experiment antihristic planetar
Nenumărate sunt încercările de definire a omului în cultura nihilistă. Şi e oarecum paradoxal faptul că deşi acest tip de cultură l-a pus pe om de mai bine de cinci sute de ani în centrul preocupărilor ei, nu a putut ajunge, după adevăr, la un acord, între aceste multiple definiţii. Ceva scapă mereu...
Astăzi, deşi suntem mult învechiţi în “era atomică” (M. Heidegger), ni se (im)pune în atenţie o alta: “era digitală” (N. Negroponte). “Omul recent” (apud H.R. Patapievici) este pe cale de a deveni “fiinţa digitală”. Iată aşadar o nouă definiţie. Explozia industriei IT şi goana după eterna noutate din domeniu subliniază, în mod fatal, apariţia unui surogat de realitate înspre care suntem sistematic împinşi să trăim: realitatea virtuală. Ni se spun zi de zi atât de multe despre această lume digitală, începând de la primii ani de viaţă, încât nu se poate să nu înţelegem că această poliloghie concertată are un singur scop: reeducarea “omului recent”. Din “homo religiosus”(cum sublinia M. Eliade) se urmăreşte fabricarea lui homo virtualis. Originea sa dumnezeiască trebuie dată uitării. Cu muşchii raţiunii sale încordaţi, omul recent atinge noi culmi ale tehnologiilor informaţionale. Realitatea digitală, asemeni unei găuri negre, tinde să înghită lumea văzută. Asupra lumii nevăzute nu are nicio putere. Scopul ei este însă de a-l face pe om să uite de moarte şi, implicit, de viaţa veşnică. Diabolică vrajă a coborât peste omenirea actuală! Între viaţa aceasta - cu greutăţile şi încercările ei menite mântuirii - şi cea veşnică cu vederea faţă către faţă a lui Dumnezeu ori cu despărţirea desăvârşită de El, se ridică clipă de clipă - ca un turn babel făcut din biţi – viaţa digitală. De când lumea, omul a trăit cu conştiinţa vieţii şi a morţii, iar acum i se pregăteşte o nouă conştiinţă: conştiinţa virtualităţii, conştiinţa unui transcendent-în-imanent. Deoarece omul nu mai poate fi înghiţit de moarte, Hristos biruind moartea pentru fiecare, se urmăreşte cufundarea lui în acest transcendent-în-imanent care este lumea virtuală. Ce nu au reuşit să realizeze de sute de ani catolicii prin diabolica ipoteză a purgatoriului, anume să pună capăt convingerii că viaţa sfântă este o poruncă dumnezeiască, reuşesc astăzi boierii atei ai planetei, slugi ale diavolului, printr-o campanie uriaşă de manipulare. Omului recent i se pregăteşte sclavia totală şi iadul încă de aici. Acesta va să vină în urma consumării greşite a timpului mântuirii. O metodă mult inculcată astăzi este alipirea de îndelung-devoratoarele-de-viaţă-“beneficii” ale lumii digitale – magie drăcească globalizată.
De aceea suntem acum atmosferizaţi cu acest tip de realitate. De aceea, de la răsărit (Japonia) la apus (S.U.A.), omul a devenit spectatorul roboţilor şi al computerelor. Leibniz observase că cel ce locuieşte lângă o cascadă, cu timpul, nu mai aude zgomotul apei. În ce fel - întrebăm şi noi- va mai putea percepe omul recent înrobirea care i se pregăteşte prin toată tehnologia informaţională dacă el va fi bine dresat să creadă că această abilitate diabolică face parte din fiinţa lui? Creştinii au o vorbă foarte înţeleaptă, anume că “păcatul devine a doua natură a omului”. În chip asemănător, cei care cu mare (i)responsabilitate conduc lumea de azi trudesc de zor ca omul să îşi ignore completamente lăuntrul său. Îi oferim - spun ei - acestei fiinţe ce are pornirea de a se adânci prin rugăciune înlăuntrul ei un surogat de lăuntru, un abis digital din care să nu mai iasă decât în clipa morţii. Dacă Hristos este Mântuitorul, Eliberatorul din laţul păcatelor aducătoare de moarte veşnică, diavolul este înlănţuitorul, cel care în cădere continuă vrea să tragă toată omenirea după el. Cine este “omul recent”? Cel mai adesea o jucărie în mâna potrivnicului, care ne învârte şi ne ameţeşte dinăuntrul nostru. Ne-a populat şi i-am devenit cu voia noastră robi. Se cuvine urgent ca noi să rupem toate legăturile cu diavolul, să nu mai conspirăm cu el împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie de prezenţa Duhului Sfânt. Să cădem în genunchi înaintea lui Dumnezeu şi să plângem cu inima zdrobită! De la El va veni Mângâietorul şi salvarea noastră. De la El, pornind, ne putem înţelege şi defini ca fii ai Săi. Fiii rătăciţi...
Nenumărate sunt încercările de definire a omului în cultura nihilistă. Şi e oarecum paradoxal faptul că deşi acest tip de cultură l-a pus pe om de mai bine de cinci sute de ani în centrul preocupărilor ei, nu a putut ajunge, după adevăr, la un acord, între aceste multiple definiţii. Ceva scapă mereu...
Astăzi, deşi suntem mult învechiţi în “era atomică” (M. Heidegger), ni se (im)pune în atenţie o alta: “era digitală” (N. Negroponte). “Omul recent” (apud H.R. Patapievici) este pe cale de a deveni “fiinţa digitală”. Iată aşadar o nouă definiţie. Explozia industriei IT şi goana după eterna noutate din domeniu subliniază, în mod fatal, apariţia unui surogat de realitate înspre care suntem sistematic împinşi să trăim: realitatea virtuală. Ni se spun zi de zi atât de multe despre această lume digitală, începând de la primii ani de viaţă, încât nu se poate să nu înţelegem că această poliloghie concertată are un singur scop: reeducarea “omului recent”. Din “homo religiosus”(cum sublinia M. Eliade) se urmăreşte fabricarea lui homo virtualis. Originea sa dumnezeiască trebuie dată uitării. Cu muşchii raţiunii sale încordaţi, omul recent atinge noi culmi ale tehnologiilor informaţionale. Realitatea digitală, asemeni unei găuri negre, tinde să înghită lumea văzută. Asupra lumii nevăzute nu are nicio putere. Scopul ei este însă de a-l face pe om să uite de moarte şi, implicit, de viaţa veşnică. Diabolică vrajă a coborât peste omenirea actuală! Între viaţa aceasta - cu greutăţile şi încercările ei menite mântuirii - şi cea veşnică cu vederea faţă către faţă a lui Dumnezeu ori cu despărţirea desăvârşită de El, se ridică clipă de clipă - ca un turn babel făcut din biţi – viaţa digitală. De când lumea, omul a trăit cu conştiinţa vieţii şi a morţii, iar acum i se pregăteşte o nouă conştiinţă: conştiinţa virtualităţii, conştiinţa unui transcendent-în-imanent. Deoarece omul nu mai poate fi înghiţit de moarte, Hristos biruind moartea pentru fiecare, se urmăreşte cufundarea lui în acest transcendent-în-imanent care este lumea virtuală. Ce nu au reuşit să realizeze de sute de ani catolicii prin diabolica ipoteză a purgatoriului, anume să pună capăt convingerii că viaţa sfântă este o poruncă dumnezeiască, reuşesc astăzi boierii atei ai planetei, slugi ale diavolului, printr-o campanie uriaşă de manipulare. Omului recent i se pregăteşte sclavia totală şi iadul încă de aici. Acesta va să vină în urma consumării greşite a timpului mântuirii. O metodă mult inculcată astăzi este alipirea de îndelung-devoratoarele-de-viaţă-“beneficii” ale lumii digitale – magie drăcească globalizată.
De aceea suntem acum atmosferizaţi cu acest tip de realitate. De aceea, de la răsărit (Japonia) la apus (S.U.A.), omul a devenit spectatorul roboţilor şi al computerelor. Leibniz observase că cel ce locuieşte lângă o cascadă, cu timpul, nu mai aude zgomotul apei. În ce fel - întrebăm şi noi- va mai putea percepe omul recent înrobirea care i se pregăteşte prin toată tehnologia informaţională dacă el va fi bine dresat să creadă că această abilitate diabolică face parte din fiinţa lui? Creştinii au o vorbă foarte înţeleaptă, anume că “păcatul devine a doua natură a omului”. În chip asemănător, cei care cu mare (i)responsabilitate conduc lumea de azi trudesc de zor ca omul să îşi ignore completamente lăuntrul său. Îi oferim - spun ei - acestei fiinţe ce are pornirea de a se adânci prin rugăciune înlăuntrul ei un surogat de lăuntru, un abis digital din care să nu mai iasă decât în clipa morţii. Dacă Hristos este Mântuitorul, Eliberatorul din laţul păcatelor aducătoare de moarte veşnică, diavolul este înlănţuitorul, cel care în cădere continuă vrea să tragă toată omenirea după el. Cine este “omul recent”? Cel mai adesea o jucărie în mâna potrivnicului, care ne învârte şi ne ameţeşte dinăuntrul nostru. Ne-a populat şi i-am devenit cu voia noastră robi. Se cuvine urgent ca noi să rupem toate legăturile cu diavolul, să nu mai conspirăm cu el împotriva lui Dumnezeu. Pentru aceasta este nevoie de prezenţa Duhului Sfânt. Să cădem în genunchi înaintea lui Dumnezeu şi să plângem cu inima zdrobită! De la El va veni Mângâietorul şi salvarea noastră. De la El, pornind, ne putem înţelege şi defini ca fii ai Săi. Fiii rătăciţi...
DPM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu